Anca – Experinţa mea cu afazia

Anca este o tânără jovială, volubilă şi plină de energie. A terminat Facultatea de Litere şi acum lucrează în domeniul resurse umane. Comunicarea este importantă în munca sa. Dacă o întâlneşti pentru prima dată, nu ai putea să crezi că în iulie 2010, la nici 30 de ani a suferit un accident vascular cerebral (AVC). În urma acestui accident vascular, ca în majoritatea cazurilor, au apărut anumite dificultăţi locomotorii (hemiplegie pe partea dreaptă) şi afazia. Am invitat-o pe Anca să ne povestească despre ea şi despre experienţa ei post AVC.

Bună. Eu sunt Anca. Din cauze genetice am experimentat ceea ce până nu demult doar bătrânilor sau celor supăraţi rău li se întâmpla. Deşi fizic sunt poate o altă Anca, spiritual, sufleteşte, sunt neschimbată. Am avut norocul să pot să-mi reiau 100% activităţile, deşi acum cu un consum de energie mai mare. Dar am încredere că se reglează totul în timp. Este o situaţie diferită de aceea în care ai o mână în ghips, ai călcat strâmb sau te doare spatele, dar mulţi au experimentat-o. Personalităţi precum Lenin, Churchill, Maurice Ravel, Pasteur, au devenit oameni de referinţă ai lumii după ce au suferit un AVC. Medicii români au o experienţă destul de mare în acest domeniu, aşa că nu au făcut experimente pe mine (aşa cum se întâmplă în alte cazuri).
  • De cele mai multe ori relaţiile personale sau viaţa profesională se schimbă dramatic după astfel de întâmplări. Cum s-au schimbat relaţiile tale cu ceilalţi?

În mare nu prea mi-au fost afectate relaţiile de prietenie. Într-adevar în perioada imediat următoare accidentului vascular am şters câteva numere de telefon de pe SIM, în sensul în care câţiva oameni nu au mai vrut să ştie de mine. Şi nici eu de ei. Dar oamenii cu adevărat importanţi pentru mine nu şi-au schimbat atitudinea şi au văzut în mine aceleaşi calităţi şi valori pe care le aveam înainte de acest AVC.

  • Ce trebuie să ştie familia, prietenii, colegii despre comunicarea cu o persoană afazică? De ce ai avut tu nevoie din partea celorlalţi?

Am avut nevoie de sprijinul lor emoţional, în sensul în care eu mă vedeam aceeaşi Anca; în recuperare, recunosc; dar nu o invalidă. În perioada în care mă exprimam mai greu sau în mare, răspunsurile mele erau monosilabice la orice întrebare, cred că am avut nevoie de inteligenţa lor, astfel încât să îşi dea seama ce voiam de fapt. Oricum îmi amintesc că timpul de reacţie la ceea ce-mi ziceau era mult prelungit. Eu cred ca şi la un banc râdeam mai târziu.

Răbdarea celor din jurul unei persoane afazice este pusă la încercare. Eu am nevoie de crearea sentimentului de totală reintegrare. Altfel, poate mă transformam într-o frustată şi o introvertită.
  • Adeseori, familia întreagă se confruntă cu o traumă; este luată pe nepregătite de situaţia apărută. Care este recomandarea ta pentru familiile care au un membru cu afazie? Răspunde te rog, folosind 3 – 5 cuvinte cheie.

Răbdare, suportivitate, încredere, atitudine optimistă, susţinerea moralului persoanei afectate

  • În procesul de recuperare, când rezultatele nu se văd imediat sau atât de repede cum ne-am fi dorit, uneori apar neîncrederea şi dezamăgirea. Frustrarea, oboseala, tendinţa de a abandona pot fi şi ele prezente. Cât de repede ai început tu să îţi recapeţi autonomia, independenţa? Ce te-a ajutat să mergi mai departe şi să nu abandonezi “lupta” în momentele delicate?

Pe mine m-a ajutat faptul că am avut persoane dragi alături, în special pe cineva care are în familie o persoană cu dizabilităţi şi a ştiut cum să se comporte cu mine, astfel încât să îmi doresc o reintegrare cât mai uşor posibilă şi o acceptare a celorlalţi (pentru mine era şi este importantă reacţia celorlalţi). Îmi place să fiu înconjurată de cunoştinţe, amici. Am fost afectată emoţional, treceam repede de la o stare la alta, mă deranja când eram neatentă în public, când scăpam ceva din mână. Nu mai spun, era un dezastru să mă împiedic pe stradă. Mi se părea sfârşitul lumii. Partea bună este că acordam atenţie unor factori externi şi nu mai simţeam durerea sau sperietura.

Cu siguranţă am avut şi am momente de deznădejde, momente în care mi se pare că recuperarea este încetinită sau inexistentă. Spre norocul meu, trec repede peste aceste momente. Frecventarea unui centru de sport şi Spa mă relaxează şi mă motivează. Înotul mă binedispune.
  • În România, serviciile de recuperare a limbajului în cazul persoanelor cu afazie (şi afaziologia ca ştiinţă) sunt încă într-o fază incipientă. Te invit să faci câteva recomandări pentru logopezii sau psihologii care lucrează cu persoane afazice. Feedback-ul tău este important pentru a schimba această realitate.

Cred ca metoda de lucru diferă în cazul fiecărui psihoterapeut şi abordarea este diferită şi în funcţie de pacient. Pentru mine diversitatea exerciţiilor şi aplicabilitatea lor în viaţa cotidiană m-au ajutat. Comunicarea cu psihologul cu care am fost pe aceeaşi lungime de undă, deşi o comunicare deficitară din partea mea, a fost de folos. Exerciţiile de memorie, de pronunţie, şirurile logice, au fost magice. Deşi în majoritatea timpului am fost în spitalele de stat, unde serviciile lasă de dorit, cum se spune, calitatea muncii oamenilor importanţi în procesul meu de recuperare a primat. Nu mă interesau detaliile organizatorice specifice mediului spitalicesc. Întotdeauna am întâlnit acei oameni cărora le-am mulţumit în gând pentru ca mi-au fost de ajutor în diverse momente.

  • O ultimă întrebare. Lucrezi în domeniul resurse umane. Iată, o întrebare tematică: Cum vezi viaţa ta peste 5 ani? Ce planuri ai?

Eu sunt convinsă că acest accident m-a schimbat în bine. Nu vreau să devin acelaşi om care eram înainte de evenimentul neplăcut. Vreau să îmbunătăţesc şi să mă bucur de ceea ce sunt azi. Peste 5 ani îmi imaginez că voi fi recuperat mai mult decât acum, că sunt alături de o familie a mea şi că voi fi în procesul de educare a unui copil. Cred că acestea sunt dorinţele oricărei persoane de vârsta mea. Planurile legate de casă, maşină, carieră, călătorii, mi le-am îndeplinit, astfel încât acum îmi doresc lucruri poate mai simple, dar care nu ţin doar de mine pentru a le îndeplini. Oricum ţinem minte data de astăzi şi aştept să mă întrebi din nou peste 5 ani.

Ţinem minte – 17 aprilie 2014. Dar, cred că ştim deja care vor fi răspunsurile atunci. Ştiu că ai forţa să realizezi ceea ce îţi propui. Îţi doresc ca procesul de realizare să fie unul firesc, plin de culoare şi să te poţi bucura de el pe deplin. Mulţumim.